Istorie
Sărbătoarea are în originile sale, dacă trecem de etapa ebraică “pesah“, şi acea azimioară numită pască (dupa opinia etnologului Simion Florea Marian; alţi cercetători sunt de părere că mielul jertfit purta acest nume, de “pască”).
Termenul de “Pasti”, are in limba romana numai forma de plural. In limba ebraica biblica: “Chag ha’Ppesách” insemna “Sarbatoarea trecerii”, sau “Ppesachim” = “a trecerilor” (de la pesách, inseamna “trecere”) (se admite ca termenul “pesah” ar putea fi si de origine egipteana, iar in limba romana ar fi ajuns prin filiera bizantino-latina, cu forma “Paschae“). In aramaica, dialectul postexilic (vorbit si de Iisus), exista termenul peschá, care definea sarbatoarea iudaica tarzie a Pastilor, cu ceremonialul ei. Pentru francezi, numele sărbătorii este şi azi la plural: Pâques. Forma românească ne vine, aşadar, din latinescul bisericesc paschae (pluralul lui pascha), care provine din grecescul pasha (Πάσχα), iar acesta din ebraică: pesah (פֶּסַח). În limbile iberice se presupune un intermediar: latina populara pascua, aşa cum se vede în portugheza Páscoa sau spaniola Pascua.
Există şi un nume de persoană legat de sărbătoarea Paştelui, destul de frecvent întâlnit în multe ţări, inclusiv a noastră. E vorba de numele Pascal, foarte obişnuit în româneşte sub forma Pascu. Iniţial, el era atribuit îndeobşte celor născuţi în perioada sărbătorii. Originea numelui e uşor depistabilă: ea se află în adjectivul latinesc paschalis (derivat din substantivul pascha) şi care înseamnă “pascal“, “de Paşti“, ceva care ţine de sărbătoarea Paştilor. În documente româneşti, numele Pascal apare din anul 1428, iar la 1441 găsim deja varianta autohtonă Pascu.
Cum este correct din punct de vedere gramatical
Paşti e pluralul de la pască: o pască, două paşti, conform unei alternanţe obişnuite în româneşte, cum e şi cu verbul a paşte: “să pască, să paşti” sau a naşte: “să nască, să naşti” etc. Resimţit în mod normal ca un plural, in perioada sărbătorii, oamenii au căutat singularul, şi astfel a fost derivat singularul “Paşte”, spunîndu-se, firesc, fie “sărbătorile de Paşti”, fie “sărbătoarea Paştelui”.
Potrivit Dictionarului Ortografic, Ortoepic si Morfologic al Limbii Romane, lucrare editata de Academia Romana, care stabileste normele lingvistice din limba noastra, ambele forme ale cuvantului sunt corecte si acceptate. Singura diferenta intre ele este ca denumirea ”Paste” se foloseste la singular (sarbatoarea Pastelui), iar ”Pasti”, numai ca forma de plural, cum ar fi Sfintele Pasti.
Deşi în variaţie liberă în limbă, ar fi de preferat să urmăm DEX-ul, dar şi biserica, care alege forma Paşti, după cum reiese atât din Biblie, cât şi din Dicţionarul religios, publicat în 1994:
Paşti subst. 1. S. m. Cea mai mare sărbătoare religioasă, celebrată de creştini în amintirea învierii lui Iisus Hristos; (reg.) păscuţă; (la mozaici) sărbătoare pe care evreii o celebrează între 15 şi 22 ale lunii Nisan (aprox. aprilie), în amintirea ieşirii lor din Egipt sub conducerea lui Moise; sărbătoarea azimelor (pesach). 2. Subst. Pâine sfinţită care se împarte la biserică în ziua de Paşti. 3. S. f. (reg.) Pască (1). 4. S. f. (în formapască) Miel pe care îl sacrificau evreii, conform unui anumit ritual, la sărbătorirea zilei de Paşti; p. ext. (sens curent) preparat alimentar tradiţional din aluat nedospit, copt în foi subţiri, pe care îl mănâncă evreii la această sărbătoare în locul pâinii; azimă; pască (2). [Var.: Páşte, subst.;páscă, (înv.) páshă s. f.] – Din lat. pascha, -ae; (‹ gr. pasha)
Pască s. f. 1. Cozonac tradițional făcut din aluat dospit umplut cu brânză de vaci, stafide, smântână etc. care se mănâncă de obicei la Paști de către creștinii ortodocși. ♦ Anafură pe care preotul o împarte credincioșilor în ziua de Paști; paști (2). 2. Preparat alimentar tradițional, făcut din aluat nedospit, copt în foi subțiri, pe care îl mănâncă evreii în timpul Paștilor în loc de pâine. – Lat. pascha.
Astrologie
Ziua de Paște este cea mai importantă zi din calendarul creștin. Primul conciliu de la Niceea a stabilit în 325 că “ziua de Paște va fi în prima duminică după prima lună plină care cade după sau de echinocțiul de primăvară“. Calcului datei de Paște a căpătat o semnificație deosebită.
În Bisericile Ortodoxe echinocțiul de primăvară este fixat pe 21 Martie în calendarul Julian (sau 3 Aprilie în calendarul Gregorian), în timp ce în Biserica Catolică și cele Protestante echinocțiul este fixat pe 21 Martie în calendarul Gregorian. Din această cauză data Paștelui în Biserica Ortodoxă nu poate fi mai devreme de 4 Aprilie, iar în Bisericile Catolică și Protestante mai devreme de 22 Martie.
Paștele creștin are o durată de 40 de zile, cuprinse între sărbătoarea Învierii Domnului (prima duminică de Paști) și sărbătoarea Înălțarii Domnului, care se celebrează la 40 de zile de la Înviere, într-o zi de joi. Primele 3 din cele 40 de zile pascale sunt zile de mare sărbătoare.
Religie
Confuzia apare dintr-o eroare de exprimare in pronuntarea denumirii biblice a celui mai mare praznic al crestinismului: Sfintele Paști, sau Invierea Domnului, sub forma de “Paște“.
Paștile reprezintă ce mai mare sarbatoare mozaica, avand praznuire fixa, in fiecare an de la 14 Nisan (aproximativ luna aprilie) si simbolizand renasterea poporului Israel la o viata noua si libera de credintele si de robia egipteana, descrisa in Vechiul Testament in cartea Iesierea 1, 8-11, 10. La vechii evrei “Pastile” se mai numeau “Sarbatoarea Domnului” (chag-la Yahaweh), datorita instituirii ei divine (Iesirea 12,14). Semnificatia de baza a termenului “Pesach – Pasti” este insa cea din Iesirea 12, 12-13. Tot din vremea aceea, Pastile mai poarta si denumirea de “Sarbatoarea Azimelor” (Chag hammatót; Iesirea 12, 15-20), din cauza ca pe durata celor sapte zile de sarbatoare, la care evreii au mai adaugat una de ordin agrar, legata de inceperea secerisului se consuma numai “azima”, adica paine nedospita, amintind de aluatul nedospit, pe care l-au copt israelitii in noaptea iesirii din Egipt (Iesirea 12, 34). Cine mananca paine dospita in acest rastimp “sufletul acestuia se va starpi in Israel” (Iesirea 12,15). Prin absenta fermentilor din dospire, azima simboliza curatenia, prevenirea starii de coruptie si chemarea fiilor lui Israel la o viata mai curata si mai sfanta.
Se disting trei modalitati de sarbatorire a Pastilor, in istoria veche a mantuirii: cea din noaptea plecarii din Egipt (Iesirea 12, 1-28), continuata apoi pana la ocuparea Canaanului (Iosua3, 15-17;5, 10-12), a doua, de la intrarea in Canaan, pana la robia babilonica, si a treia, continua si astazi, este cea de dupa revenirea in tara a semintiilor Iuda si Veniamin (ibidem, pp. 314-315). Denumirea actuala a ceremonialului pascal iudaic, este cea de “Seder” (randuiala) si se desfasoara in fiecare famile iudaica, in fiecare seara a zilei de 14 Nissan (ibidem, p.316). La sinagoga nu se fac servicii divine, decat in prima si in ultimele doua zile ale Sarbatorii (Pastilor = Azimilor), iar in casele credinciosilor, ritualul Cinei Pascale (Seder), se respecta numai in primele doua seri (pr. prof. dr. Dumitru Abrudan, Religia iudeilor:Iudaismul, in rev. “Mitropolia Ardealului”, XXXI, 1986, nr. 5, p. 22). Toti membrii familiei se adunau in jurul mesei si fiecare primeste cate un exemplar din “hagadah” (istorisierea) de Pasti: o carte care cuprinde ceremoniile si lecturile randuite pentru “Seder”. In mijlocul mesei sunt asezate azimele (matoth), ierburi amare si un ou tare, copt in cuptor (simbolizand vechile sacrificii), patrunjel (simbolizand viata si verdeata primaverii) si un amestec numit “haroset”, din mere, nuci, vin si cinamon (simbolizand materialele folosite de evrei pe cand erau sclavi in Egipt, la confectionarea caramizilor si la construirea oraselor si depozitelor de grane ale faraonului.)
Cel mai solemn moment al Sederului il constitue intotdeauna binecuvantarea (qadhis), rostita de capul familie asupra mancarilor si a mesenilor, inainte de spalarea rituala a mainilor si asezarea tuturor la masa. De fapt, aceasta binecuvantare se imparte in doua parti, care se rostesc pe rand, in timp ce se consuma patru pahare de vin si se savarsesc trei spalari rituale ale mainilor, pe tot parcursul ospatului.
Mentionam insa ca acest ritual al Sederului tine numai de traditia iudaica, neavand niciun fundament scripturistic sau doctrinar (pr. prof. dr. Dumitru Abrudan, diac. prof. dr. Emilian Cornitescu, o.c., p. 316).
Revenind la momentul instituirii divine a Sarbatorii Pastilor din Iesirea 12, actul jerfirii mielului de un an (al carui sange reprezinta stergerea pacatelor si impacarea poporului cu Dumnezeu), are un pronuntat sens tipic: mielul pascal, ca intruchipare a blandetii si curatiei, il prefigureaza pe Hristos “Mielul lui Dumnezeu” (Ioan 1, 29), Care S-a jerfit pentru iertarea pacatelor intregii omeniri. Tot un sens tipic are si cina pascala iudaica, prefigurand Sfanta Euharistie. Nezdrobirea oaselor mielului pascal (Iesirea 12,10) semnifica unitatea poporului ales si comuniunea lui cu Dumnezeu, iar in Noul Testament, nezdrobirea oaselor Mantuitorului pe Cruce (Ioan 19, 36), reprezinta integritatea Bisericii universale, care este trupul Lui (I Corinteni 12, 27).
In vocabularul crestin, termenul ebraic “Pasti” a fost preluat fara nici o dificultate, pentru ca Patimile si Invierea Domnului, ca evenimente praznuite in cea mai deplina comuniune ecclesiala, au coincis cu Pastile evreiesti. Alta legatura intre ele, in mod sigur nu exista (cf. Corinteni 5, 7-8), decat numai un firesc paralelism sinonimic: dupa cum la baza Pastilor vechi sta eliberarea unui popor dintr-o robie vazuta, pamanteasca, Sarbatoarea crestina a Pastilor semnifica eliberarea tuturor popoarelor din robia nevazuta a pacatului si a mortii (ibidem).
In ceea ce priveste argumentele biblice noutestamentare despre denumirea crestina de Pasti, a Sarbatorii Invierii Domnului, care a inlocuit cu succes Pastile Vechiului Testament, termenii sunt mult mai limpezi si mai fermi, iar sensul lor de o claritate incontestabila. Altfel, in Matei 26, 17-19 este mentionata „cea dintai zi a Azimlor”, cand “ucenicii lui Iisus L-au intrebat: Unde voiesti sa-Ti pregatim sa mananci Pastile? (v. 17); tot asa si raspunsul lui Iisus: “Mergeti in cetate, la cutare si spuneti-i: Invatatorul zice: Timpul meu este aproape; la tine vreau sa fac Pastile cu ucenicii Mei” (vv.18 si 19). In Matei 27, 15 ni se spune: “Iar la sarbatoarea Pastilor, dregatorul avea obiceiul sa elibereze multimii un vinovat pe care voiau ei” (cf. si Marcu 15, 6; Luca 23, 17; Ioan 18, 39). In Marcu 14, 1 citim: “Si dupa doua zile erau Pastile si Azimile“, iar in Marcu 14, 12-16 ni se relateaza: “in ziua cea dintai a Azimelor, cand jertfeau mielul de Pasti, ucenicii Lui L-au intrebat: Unde voiesti … ca sa mananci Pastile? … si le-a zis: Mergeti in cetate si va va intampina un om, ducand un vas de lut cu apa … si unde va intra, spuneti stapanului casei: Unde este odaia de oaspeti, in care sa mananc Pastile impreuna cu ucenicii Mei? … si au gasit asa precum le-a spus si au pregatit Pastile”.
In Luca 22, 1 avem un enunt: “Si se apropia praznicul Azimelor, care se cheama Pasti”, iar in Luca 22, 7 se confirma ca, a sosit ziua Azimelor, in care trebuie sa se jertfeasca mielul de Pasti”; drept pentru care, in Luca 22, 11-13, se stabileste locul pregatirii Pastilor, astfel incat, in Luca 22, 15-16, Mantuitorul va da glas unei dorinte a Lui pe care o nutrea mai demult: “Mult am dorit sa mananc cu voi acest Pasti, mai inainte de patima mea. Caci zic voua ca de acum nu voi mai manca din acestea pana cand se vor implini in imparatia lui Dumnezeu”.
In Evanghelia a IV-a datele referitoare la “Pasti” sunt si mai precise si mai concrete si mai explicite. Astfel, in cele trei sarbatori ale „Pastilor Iudeilor”, pe care le pomeneste cu titlu de repere cronologice, aceasta Evanghelie: „Si erau aproape Pastile Iudeilor si Iisus S-a urcat la Ierusalim” (urmeaza acum prima alungare a vanzatorilor de animale si a zarafilor din curtea templului). Intr-o atmosfera de crescanda amplificare dramatica, in Evanghelia a IV-a, inceputul “Drumului Crucii” este cu precizie mentionat: “Si era vinerea Pastilor, ca la al saselea ceas…” (Ioan 19, 14).
Despre sarbatorirea Pastilor in Biserica veacului apostolic, gasim informatii in cele mai vechi scrieri ale crestinismului (Constitutiile Apostolice, V, 17-19; VIII, 33; Canoanele Apostolilor; Canonul I – Antiohia, mentionate la pr. prof. dr. Ene Braniste, Liturgica generala ( cu notiuni de arta bisericeasca), Editura I.B.M.B.O.R., 1985, p. 214). Potrivit acestor marturii, denumirea de Pasti, la inceput era atribuita de catre primii crestini comemorarii anuale a Cinei cele de taina, celebrata in Joia Patimilor, seara, printr-o masa rituala care imita Cina lui Iisus si Sfanta Euharistie (ibidem).
Asa cum la evrei, denumirea de Pasti s-a extins, in timp, la intreaga perioada a Azimelor (14-21 Nisan), tot asa si primii crestini au trecut, treptat, de la comemorarea Sfintei Cine, la aceea a mortii si mai ales a Invierii Domnului. Comemorarea in paralel a Cinei si a Invierii in Biserica primara, cu acelasi titlu de Pasti, constituia o anticipare a ceea ce in literatura teologica de mai tarziu, se va numi „Pastile Crucii” ( adica sarbatoarea Sfintelor Patimi) si “Pastile Invierii” (comemorarea Invierii Domnului). Deci prin Pasti, crestinii Bisericii primare, ca si cei din veacurile imediat urmatoare, intelegeau atat sarbatoarea Invierii domnului cat si a Cinei celei de taina, precum si a Sfintelor Patimi, iar uneori numai comemorarea acestora (cf. Sfantul Ioan Gura de Aur, Cuvantarea I la Rusalii, la pr. dr. D. Fecioru, Cuvantari la praznice imparatesti, p. 247). De aceea, saptamana numita de noi, cei de astazi, „Saptamana Sfintelor Patimi”, sau “Saptamana Mare“, la ei se numea “Saptamana Pastilor” sau “Zilele Pastilor” (Constitutiile Apostolice, V, 13, 18, in vol. Scrierile Parintilor Apostolici, I, II, pp. 129, 147).
Cu timpul insa, notiunea de Pasti s-a clarificat si s-a restrans numai la Sarbatoarea Invierii Domnului, pe care noi, din ignoranta nu rostim corect denumirea biblica (de Pasti), ci o risipim in tot felul de exprimari neautentice, cum ar fi: “Paste”; “de Paste”; “la Paste”; “Paste fericit!”, etc.
Apariții în literatură
Forma “Paşte” are o circulaţie semnificativă. Duiliu Zamfirescu are o poezie “Flori de Paşte”, I. L. Caragiale scrie „O făclie de Paşte”, Dimitrie Papazoglu preferă aceeaşi formă în Istoria fondărei oraşului Bucureşti („Răposata cucoana Marghioala Rosetti miluia toată lumea, proteja pe toţi asupriţii, iar casa ei devenise un izvor de binefacere pentru fetele scăpătate; le aduna hrănindu-le din averea ei şi punându-le să lucreze la covoare bogate pentru sfintele biserici şi la haine pentru săraci, de Paşte şi de Crăciun, astfel că saloanele ei semănau ca nişte ateliere de fabrică.”). Şi lingvistul Al. Graur preferă grafia Paşte (în Tempo, 6.IV.1939).
O listă la fel de consistentă s-ar putea întocmi şi pentru Paşti. Ion Creangă (La biserică mergi din Paşti în Paşti. Aşa cauţi tu de suflet?, în Amintiri din copilărie), I. L. Caragiale („Parcă ar fi tot nou şi iar nou; şi când colo! tot aia şi iar aia; din Paşti până’n Crăciun şi din Crăciun până’n Paşti…”, în Diplomaţie subţire), George Coşbuc (poezia La Paşti) şi mulţi alţii.
Sursa: crestinortodox.ro
No comments yet.